Inca Unul

Nu...Inca un articol siropos, cum va obisnuisem. De vara asa. Scris de J.L.Borges (cine n-a auzit, google it)

Dupa un anumit timp,omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta si asa, omul incepe sa invete…ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum,pentru ca terenul lui ‘ maine ‘este prea nesigur pentru a face planuri …si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult,pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.

Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet,in loc sa mai astepte ca altcineva sa-I aduca flori, si invata ca intradevar poate suporta, ca intradevar are forta,ca intradevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiecare zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi decineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale,fara a pretinde sa te schimbe,iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii. Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten,e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana,mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai.

Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur,iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tinesi acum s-au dus si nu mai sunt…

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau saceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor,sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten,dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.

Dar din pacate,toate se invata doar cu timpul…

Again

Again long time no see. :)
27 martie ultima postare.
A trecut si mult asteptatul 1 Mai Muncitoreeesc...ce pot sa zic, sper ca v-ati distrat. Eu una...as vrea 360 de zile pe an sa se numeasca 1 Mai.
Sa aveti o vara foarteeeeee...incarcata.Ca cine stie cand mai intru.Va doresc (ca si mie) sa va bronzaati intens si va distrati dimineata :D Plictiseala nu prea ne caracterizeaza in ultima perioada.Aveti grija de voi ca vara e lunga, fetele sunt multe,si...e criza :)) V-am pupat.

Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.

Pentru ca orice cântec are un sfârşit.

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.

Unde

Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

Voi nu?

M-am legat totdeauna de locurile în care am întârziat, de unde n-am plecat imediat ce-am venit. Din camerele în care am adormit o noapte, n-am reuşit să plec fără să-ntorc capul.

Ca intotdeauna

Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât.

Reguli ?

Gandesti instinctiv: cu cat mergi mai departe, cu atat ti se va parea mai mic si mai neinsemnat ce ai lasat in urma.
Dar regulile perspectivei nu se aplica si cand e vorba de dragoste. Poti sa fugi o mie de mile, luni, ani de zile, ajunge sa te intorci o clipa, sa lasi un singur moment garda jos si sa te lasi invinsa de amintire, ca sa-l gasesti acolo, frumos ca intotdeauna, cu ochii adanciti intr-ai tai, cu mana lui care incearca sa te retina, cu barba nerasa de cateva zile, care iti zgarie pielea, cu gura lui care iti strabate tot corpul, strabate, da, pentru ca dragostea are mijloace ciudate de transport.

Asa.

Octavian Paler, pentru ca uneori chiar simtim nevoia de cuvintele puse in ordinea care trebuie. Pentru ca m-am saturat de sfaturi gratuite aruncate pline de ignoranţa.

Adevarul nu e niciodata pur si aproape niciodata simplu.


Nu toată lumea e capabilă să stea în mlaştină până la gât şi să surâdă. Unii nu se pot abţine să nu dea din mâini, încercând să iasă, chiar dacă astfel se scufundă cu totul.

Doamne, cum ne-am despărţit cu toţii. Poate că şi prietenia şi iubirea nu merită, într-adevăr, să fie trăite, dacă nu sunt veşnice. O viaţă întreagă de frumuseţe, asta ar însemna ceva, într-adevăr.

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Singurătatea, află de la mine, n-o umple lumea, ci o singură fiinţă. Una care te poate ridica sau nimici.

Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simţim ne simte. Ceea ce nu ne lipseşte ne aparţine.

Am socotit totdeauna că nu mă pot bizui decât pe promisi­unile din viaţa aceasta.

N-am înţeles că tot ce nu am iubit la timp, am pierdut.

Într-o dragoste adevărată trebuie să fii puţin sclav pentru a fi liber, adică să nu mai vezi nimic în jur.

Curajul este, aş zice, o frică în care s-a pus ordine; ceea ce te ajută să te agăţi de partea de frică unde pierderile sunt mai mici.

Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc...

Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic, ştiind că într-o zi va pierde totul.

Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.

Dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă.


Împărţind timpul, omul a descoperit că el curge ireparabil. A observat că "azi" devine "ieri" şi că umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea a devenit melancolic şi a descoperit regretul. Dar era prea târziu.

Pustiul nu-l poate înţelege decât cine l-a trăit.

Tot ceea ce se întâmplă se întâmplă fiindcă aşa trebuia să se întâmple.

Viaţa ne-a fost dată pentru a o trăi, nu pentru a o gândi.

Toate întrebările pe care le pun, vântul mi le aduce înapoi intacte. Va trebui să răspund, probabil, eu singur la ele, dar prin însuşi faptul că-mi pun întrebări nu mai sunt singur. E un prilej să-mi micşorez lista, să-mi declar sentimentele fără să mă ruşinez de ele.

Cel căruia îi e indiferent dacă va trăi nu are nevoie de curaj.

În rest, port în mine, fără să ştiu, un adevărat cimitir în care se află ceea ce am uitat că am văzut, că am auzit, că am fost.

Iubesti pe cineva atunci cand ai ajuns sa vrei sa-i dai ceea ce ai mai bun si hotarasti sa i te dai pe tine insuti…

Îmi iubesc ţara atunci când nu mă uit la televizor şi când nu merg pe stradă.

Strângând nisipul în pumn, mă gândesc câte încap într-o clipă în care nu mai vrei să spui nimic.

Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.

Daca viata e un joc, acest joc trebuie sa aiba totusi o regula pe care n-o cunoastem.

Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.

Laşitate înseamnă nu numai să eviţi sau să fugi, tot laşitate e şi dacă nu-ţi pasă.

Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.

Piercing by Valeriu Barbu

orăckăială, manelism, burice date cu sclipici, cravate
banale, serviete care se înmulţesc prin înmugurire, batiste
scuturături de ţeste cu sau fără plete, fese fluturând lasciv
explozii, maşini rostogolindu-se în flăcări, pistoale, automate
tonomate cu boli, bâte de baseball, glugi, semne tribale
ţoale largi, zdrenţe, supraelastice, plastic, oţel, lanţuri
din ce în ce mai groase, la 12 ani deja femei
frumoase nasc, pasc iarbă, trag pe nas, se-nţeapă, sex
în scris şi oral, cocktail-uri, gumă, ouă Kinder, PS2, 3…
MPeg4, MMS, OMG, nţ, nţ, nţ, nţ… pastă cleioasă…

mă înfurii, arunc
evul şi tv-ul pe geam… ba nu
îl dau pe un canal cu purici şi stau aşa 2 ore
mă uit: iată lumea
flash demonic, cultura demenţei, nicăieri, nicăieri
nicăieri simplitatea lui «iartă-mă», unui pas normal
vrem salturi, ţopăit extrem, extreme
extraordinariatul
musai
în vreme ce pe dinăuntru suntem goi
desculţ în proprii pantofi, ecou la ecou…
de ghiorăit de maţe planetar
plâns molcom – fără X-Bass – de copii bolnavi
bolnavi, bătrâni deja la 50 de ani la 30 de ani la
20 de ani, la 12 ani… spectacol
Poftiţi
dar nu-i gratis… ha, ha, ha, ha…

nu receptaţi strâmb, nu cer revoluţii, e bine aşa
e cool, trend, mişto, beton, şukar, fain
de belea… mânca-ţ-aş…