Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.

Pentru ca orice cântec are un sfârşit.

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.

Unde

Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

Voi nu?

M-am legat totdeauna de locurile în care am întârziat, de unde n-am plecat imediat ce-am venit. Din camerele în care am adormit o noapte, n-am reuşit să plec fără să-ntorc capul.

Ca intotdeauna

Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât.

Reguli ?

Gandesti instinctiv: cu cat mergi mai departe, cu atat ti se va parea mai mic si mai neinsemnat ce ai lasat in urma.
Dar regulile perspectivei nu se aplica si cand e vorba de dragoste. Poti sa fugi o mie de mile, luni, ani de zile, ajunge sa te intorci o clipa, sa lasi un singur moment garda jos si sa te lasi invinsa de amintire, ca sa-l gasesti acolo, frumos ca intotdeauna, cu ochii adanciti intr-ai tai, cu mana lui care incearca sa te retina, cu barba nerasa de cateva zile, care iti zgarie pielea, cu gura lui care iti strabate tot corpul, strabate, da, pentru ca dragostea are mijloace ciudate de transport.

Asa.

Octavian Paler, pentru ca uneori chiar simtim nevoia de cuvintele puse in ordinea care trebuie. Pentru ca m-am saturat de sfaturi gratuite aruncate pline de ignoranţa.

Adevarul nu e niciodata pur si aproape niciodata simplu.


Nu toată lumea e capabilă să stea în mlaştină până la gât şi să surâdă. Unii nu se pot abţine să nu dea din mâini, încercând să iasă, chiar dacă astfel se scufundă cu totul.

Doamne, cum ne-am despărţit cu toţii. Poate că şi prietenia şi iubirea nu merită, într-adevăr, să fie trăite, dacă nu sunt veşnice. O viaţă întreagă de frumuseţe, asta ar însemna ceva, într-adevăr.

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Singurătatea, află de la mine, n-o umple lumea, ci o singură fiinţă. Una care te poate ridica sau nimici.

Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simţim ne simte. Ceea ce nu ne lipseşte ne aparţine.

Am socotit totdeauna că nu mă pot bizui decât pe promisi­unile din viaţa aceasta.

N-am înţeles că tot ce nu am iubit la timp, am pierdut.

Într-o dragoste adevărată trebuie să fii puţin sclav pentru a fi liber, adică să nu mai vezi nimic în jur.

Curajul este, aş zice, o frică în care s-a pus ordine; ceea ce te ajută să te agăţi de partea de frică unde pierderile sunt mai mici.

Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc...

Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic, ştiind că într-o zi va pierde totul.

Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.

Dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă.


Împărţind timpul, omul a descoperit că el curge ireparabil. A observat că "azi" devine "ieri" şi că umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea a devenit melancolic şi a descoperit regretul. Dar era prea târziu.

Pustiul nu-l poate înţelege decât cine l-a trăit.

Tot ceea ce se întâmplă se întâmplă fiindcă aşa trebuia să se întâmple.

Viaţa ne-a fost dată pentru a o trăi, nu pentru a o gândi.

Toate întrebările pe care le pun, vântul mi le aduce înapoi intacte. Va trebui să răspund, probabil, eu singur la ele, dar prin însuşi faptul că-mi pun întrebări nu mai sunt singur. E un prilej să-mi micşorez lista, să-mi declar sentimentele fără să mă ruşinez de ele.

Cel căruia îi e indiferent dacă va trăi nu are nevoie de curaj.

În rest, port în mine, fără să ştiu, un adevărat cimitir în care se află ceea ce am uitat că am văzut, că am auzit, că am fost.

Iubesti pe cineva atunci cand ai ajuns sa vrei sa-i dai ceea ce ai mai bun si hotarasti sa i te dai pe tine insuti…

Îmi iubesc ţara atunci când nu mă uit la televizor şi când nu merg pe stradă.

Strângând nisipul în pumn, mă gândesc câte încap într-o clipă în care nu mai vrei să spui nimic.

Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.

Daca viata e un joc, acest joc trebuie sa aiba totusi o regula pe care n-o cunoastem.

Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.

Laşitate înseamnă nu numai să eviţi sau să fugi, tot laşitate e şi dacă nu-ţi pasă.

Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.